Fie-ţi ţie adevãrat…

Zilele trecute, stãteam la fereastrã şi priveam cum vântul sufla peste frunzele copacilor, şi ele se desprindeau lin, fãrã pic de rezistenţã, unduindu-se şerpuitor pânã la contactul cu suprafaţa asprã a pãmântului- destinaţia lor finalã.

Am urmãrit o vreme acest ”spectacol” al naturii. Mi se pãrea fascinant- felul cum crengile îşi lepãdau frunzele sub bãtaia vântului, copacii legãnându-se aidoma uni bãtrân greoi, apãsat de anii numeroşi adunaţi de trupul sãu, cerul mohorât, gata sã plouã dacã acei nori se mai înnegreau mult- o fascinaţie care-şi avea izvor în însuşi firescul acelui spectacol. Era un peisaj captivant, unul care-ţi atrãgea atenţia deşi nu ţi-o cerea. Nu cerea nimic, de fapt.

Ba mai mult, peisajul dãdea dovadã de autonomie absolutã, manifestându-se tot la fel de liber şi nestingherit chiar şi în absenţa vreunui spectator. “Interesant…” am gândit eu. “Nu-i extraordinar cum Dumnezeu şi-a lãsat amprenta divinã peste tot şi în toate?”

M-am întors la masa de scris, intuind umbra unei melancolii în sufletul meu. Nu ştiu précis de ce, dar ceva legat de ceea ce vãzusem mai devreme nu-mi dãdea pace. Fereastra era în faţa mea; iar am fixat-o.

La scurt timp dupã, am înţeles şi de ce. Am înţeles motivul pentru care mintea mea revenea iar şi iar la acea imagine. Descoperirea a venit însoţitã şi de un zâmbet, pliindu-se perfect pe buzele mele: acea reprezentaţie tãinuia un adevãr al vieţii la care nu mã mai gândisem niciodatã pânã atunci, un adevãr pe care îl poti numi cu uşurinţã, “toamna vieţii.”

De ce toamna vieţii?

Pentru cã, asemenea frunzei care se desprinde de creangã, e şi viaţa noastrã, dragã cititorule. E tot la fel de fragilã, nesigurã şi vulnerabilã. Ĩţi închipui tu oare cã atunci când vântul se porneşte, frunza are ştiinţã dacã se va dezlipi sau nu, dacã va mai sta agãţatã de creanga de la care îşi trage seva? Nu are ştiinţã de aşa ceva. Pentru ea, pot fi ultimele clipe din existenţa sa ca frunzã sau, dimpotrivã, existenţa ei poate continua.

Ei, cam aşa e şi cu viaţa noastrã, o cãlãtorie care începe în pântecul mamei dar finalul ei nu-l cunoaşte nimeni, nici unde, nici cum.

Şi atunci, te întreb eu, dragã cititorule, oare nu e important sã-ţi fii ţie adevãrat? Oare nu e important sã pui sufletul tãu mai presus de orice, şi mai mult de atât, relaţia ta cu tine însuţi sã fie cât mai curate? Oare nu e important asta?

Eu zic cã da, dat fiind cã şi sfântul şi evanghelistul Marcu ne învaţã la fel, când spune: Cãci ce-i foloseşte omului sã câştige lumea întreagã dacã-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea sã dea omul, în schimb, pentru sufletul sãu? – douã întrebãri semnificative la care sã ne gândim serios.

Cãlãtoria noastrã pe acest pãmânt nu este infinitã. Dacã a avut un început e doar normal sã aibã şi un sfârşit. Important e ce facem noi şi mai ales, cum trãim noi cu noi înşine, de-a lungul acestui fir existential de la A la Z. 

Relaţia ta cu tine însuţi/însãţi e cea mai însemnatã/relevantã relaţie pe care o vei avea vreodatã.

Ce importanţã are cã eşti înconjurat de un milion sau douã de oameni, dacã tu te simţi singur în interior? Ce importanţã are cã tu acumulezi averi în vreme ce sufletul tãu plânge?

Ce importanţã are cã ai aceastã lume (materialã) la picioare dacã tu te simţi gol pe dinãuntru? Conteazã alergãtura ta dupã una sau alta, dacã tu ai uitat de sufletul tãu?

Mai au toate acestea vreo însemnãtate când de partea cealaltã a balanţei stã scânteia ta divinã?

Am sã te las pe tine, dragã cititorule, sã-ţi rãspunzi la aceste întrebãri, pentru cã eu mi-am rãspuns şi ştiu sã fac alte alegeri în viaţã, acum.

Nãdãjduiesc cã vei vedea, sub lumina celor afirmate mai sus, legãtura dintre ele şi exemplul frunzei. Nu ştim nicicând când putem fi “desprinşi” de la creanga vieţii, creangã care ne susţine şi ne dã tot ce avem nevoie.

Dacã tot nu suntem pe acest pãmânt pentru veşnicie, şi nimeni nu-l moşteneşte, sã ne fim nouã adevãraţi, şi sã nu ne lãsãm orbiţi de mirajul strãlucitor şi multicolor oferit de lumea pãmânteascã; sã trãim în pace şi împãcare cu noi înşine, cã de restul are bunul Dumnezeu grijã; sã mergem la culcare cu mintea seninã, şi sã avem grijã de ceea ce gândim, spunem şi facem, astfel încât sã putem privi fãrã urmã de jenã, ruşine, vinovãţie sau remuşcare în acei ochi cu care vedem dar cu care suntem şi vãzuţi.

Fie-ţi ţie adevãrat. Va fi cea mai vie şi împlinitoare amintire a ta.

Cristina