M-am trezit într-o dimineaţã de duminicã cu un gând: “Oare ce mai fac personajele mele? Pe unde mai sunt, ce mai pun la cale, cu cine? Sunt fericite, sunt triste…?”
Cã îmi era dor, zãu aşa…Nu mai ştiam nimic de ele:D
Ĩn sfârşit, las gândul sã treacã şi mã apuc ba de una, ba de alta- nimic concret, în tot cazul- cã doar era duminicã…:-)
Toate bune şi frumoase, dar acest gând nu-mi dãdea pace. Şi mã gândeam la personajele mele din primul roman, din al doilea, din poveştile de copii pe care le-am scris pânã acum… Nu fãcea sens!
Cum adicã, sã-mi fie dor de personajele mele?! Nu e cam ciudat?
O fi, dar acesta era sentimentul.
La urma-urmei, unui scriitor îi este permis absolut orice, inclusiv dorul de personajele sale. Pãi, de ce nu, de vreme ce el le-a creat?
“Hai sã fac ceva despre asta”, îmi zic eu. Iau un volum din Confuzie seducãtoare, iau şi manuscrisul celui de-al doilea roman – Ispitã nobilã – şi mã aşez la umbra nucului din curte. Iau cu mine şi o ceaşcã de cafea, cã, de!, merge altfel cu ea:D
Cu mare dragoste dar şi grijã, încep a rãsfoi paginile volumelor din faţa mea. Un zâmbet mare mi se lipeşte pe buze, şi o umbra de mândrie mi se furişeazã în suflet când vãd ce am creat, când recitesc cele ce am scris. 
Da, mândrie. Ştiu, ştiu: marele pãcat al scriitorilor.
Dar nu cumva existã şi o mândrie pozitivã?
Genul acela de mândrie care te face sã te simţi încrezãtor în forţele şi talentele tale, care te stimuleazã sã vrei sã împlineşti şi mai multe?
Ei, la acel gen de mândrie mã refer eu:-)
Nu, nu m-am referit nicio secundã la genul de mândrie prosteascã, himericã, orbitoare care îmbatã omul şi-l trimite pe un vârf de munte utopic, închipuindu-şi cã el e stãpînul lumii. Nu, nicidecum.
Lumea nu aparţine omului şi nu el e stãpânul ei- limpede ca lumina zilei. Cine crede altfel are gândirea la fel de irealã ca şi muntele de care vorbeam.
Sã revenim la întâlnirea cu personajele acum…:-)
Precum povesteam, iau volumele şi le rãsfoiesc, nutrind înãuntrul meu bucuria, mândria şi recunoştinta de a fi scriitor, de a purta în mânã magia şi puterea creatoare a condeiului, de a fãuri propriile lumi şi personaje, de a evada spre alte universuri şi mai ales- de a trãi veşnic prin cãrţile pe care le scriu. Când acest gând îmi atinge mintea, simt cum inima mi se umple de fericire şi revarsã asemenea unui fluviu pe timp ploios.
Toate aceste lucruri mã cheamã iar şi iar la masa de scris, nu pot altfel. Şi recunoştinţa mea e infinitã, cãci fac ceea ce iubesc sã fac; fac acel lucru care reprezintã însuşi motivul venirii mele pe acest pãmânt.
Trec mai departe, mai dau câteva pagini.
Personajele mele dragi, atât principale cât şi secundare…:-)
Divine Anderson şi Lucas Brown, din primul roman. Elisabeth Waidhofen şi Andreas von Hochwaltmont din al doilea roman… Le simt aproape; atât de aproape cã am senzaţia ca stau cu mine, sub acel nuc.
E o comunicare tacitã între noi, pot sã o simt. Şi nu am nevoie sã-mi vãd sau aud personajele, ca sã le simt prezenţa. Nu. Eu ştiu cã ele sunt cu mine. Nu am nevoie nici de cuvinte; cuvintele sunt de prisos în acest caz. Comunicarea noastrã e de altã naturã, o comunicare aleasã care perforeazã sfera fizicului şi se duce sus, cãtre metafizic. E o comunicare de la creator la creaţie şi invers, ca o punte ce uneşte doua lumi aparent diferite şi totuşi, atât de asemãnãtoare.
Asta e relaţia cu personajele mele 🙂
Zâmbesc, şi le mulţumesc cã m-au ales pe mine pentru “naşterea” lor.
Ele, pe de altã parte, îmi mulţumesc pentru cã le-am dat viaţã, cã le-am adus în acest plan fizic; pentru rãbdarea pe care am avut-o cu fiecare, ascultând cu blândeţe nevoiele şi dorinţele lor; pentru cã am fost duhovnicul cãruia ele au mãrturisit şi bune, şi rele; pentru cã au ieşit dintr-un bloc de marmurã, trãindu-şi propria formã acum.
Eu nu mai am ce sã mai adaug la asta. Iau ceaşca cu cafea şi beau din ea, privind cu ochi strãlucitori spre cer 🙂
A fi scriitor este o binecuvântare şi unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care poate merge cineva. Mulţumesc, Doamne, cã m-ai aşezat pe acest drum!
Cristina
Leave a Reply