Domnule, cum s-o fi numind ȋndeletnicirea aceea prin care omul se aşeazã la masã, ia stiloul şi ȋncepe sã danseze cu acesta, asemenea unui vals austriac?
Scris, mi se pare? Parcã aşa, nu?
Cã aveam ideea cã i se spune altfel dar am avut dreptate. Deci, scris…
Doamne, ce-mi place! Ce-mi place sã-mi eliberez imaginaţia, aventurându-se cu patimã asupra foii albe. Ea o ia ȋn posesiune cu totul, ca şi cum i-ar aparţine de drept. Pe de cealaltã parte, nici foaia nu se supãrã.
Absolut deloc! Cãci mi-a şoptit mie cã ȋi place felul cum conturez literele pe suprafaţa ei finã.
Pãi dacã e aşa, sã purcedem la caligrafie, atunci! Eu sunt mulţumitã, la fel şi stiloul, desigur şi foaia! Aceste ȋmprejurãri fiindu-ne servite, sã trecem la treabã…
De scris, nu scriu de mult, decât de şapte ani. Atunci am descoperit dragostea mea pentru condei. La ȋnceput, mi se pãrea o joacã, nici nu o luam prea ȋn serios, zãu!
Dar cum a apãrut prima carte, am ştiut cã nu mai e loc de aşa ceva. În aceşti şapte ani, am scris multe, ȋmpãrţindu-mi plãcerea de a scrie ȋn romane, ȋn articole de revistã, poveşti pentru copii, şi blogul meu.
Şi acum fac la fel, dar trebuie sã recunosc, dom`le!, cã romanele sunt şi vor fi veşnic slãbiciunea mea dulce. Acolo mã simt precum peştele ȋn apã, şi de abia aştept sã-l termin pe cel curent ca sã mã apuc de urmãtorul, ca o plonjare nesfârşitã dintr-un loc ȋntr-altul.
Mie ȋmi place grozav sã fac asta, mãrturisesc de pe-acum! Am ajuns alãturi de prietena mea- imaginaţia- ȋn locurile cele mai nebãnuite şi mai mirifice!
Momentan, ne tragem suflul în perioada anilor 1920, în spaţiul rural românesc, întrucât acolo e plasat cel de-al treilea roman pe care-l scriu. Vom sta aici un timp, cãci romanul e abia la început. Dar nu-i nicio grabã, uşor-uşor le voi descoperi pe toate şi voi scrie despre ele, ţesând poveşti şi persoane pe care locurile ȋnseşi mi le dãruiesc.
Spre final, constat cã nu am reuşit sã gãsesc o definiţie adecvatã scrisului, deşi vorbesc cu literele zi de zi. Ne ȋmpãrtãşim multe şi e minunat !
Sunt mulţi scriitori pe acest pãmânt, care trudesc ȋn slujba artei frumoase a condeiului, şi desigur cã la un moment dat, fiecare dintre ei a lãsat stiloul jos şi s-a ȋntrebat ce e meşteşugul scrisului şi care-i sunt tainele. Ei toţi au ȋncercat o definiţie a lor, proprie, dupã cum au simţit şi trãit ȋn acea clipã.
Dacã mã ȋntrebi pe mine, eu vãd scrisul ca pe un univers al fascinaţiei şi frumosului, unde poţi sã plãsmuieşti orice cu ajutorul literelor- dar imposibil de aflat pe de-a ȋntregul, vreodatã. Poate cã tocmai aici stã nota intrigantã.
Eu ador sã vãd albul paginii de hârtie, ador sã vãd contrastul elegant pe care aceasta ȋl realizeazã cu albastrul cernelei, şi ȋmi place sã aud foşnetul ȋnfundat al peniţei unduindu-se pe foaie, creând viaţã. Asta e scrisul pentru mine, şi pentru astfel de trãiri revin la masa de scris iar şi iar, necontenind a mã satura de ele.
E ceva ce mã hrãneşte şi hrãnesc, ceva ce mã creşte şi cresc – ȋntotdeauna pe altarul ȋnchinat creaţiei. Nu se poate altfel, nu mã vãd altfel, decât ȋmplinind ceea ce mi-a fost aşezat ȋn mâini, de acum şi ȋnainte pentru toţi anii ce vor veni, mereu cu recunoştinţã, respect şi dragoste pentru ceea ce fac.
Leave a Reply